E o lume bolnava, singura. E o lume în care nu am trăit. Eu nu am trăit în lumea asta, eu nu am văzut-o. Ferice de cel orb – luminat în întuneric de ceea ce nu vede; ferice de cel surd- atins de muzicalitatea tăcerii; ferice de cel mut- liniștit fără cuvinte—ferice de cel cu inima împietrită- amorțit în simțuri. Împăcat cel ce nu e nici orb, nici surd, nici mut, nici împietrit, căci el trăiește! Vede, aude, vorbește, simte- și poate sa le accepte, și le face pentru toți. Mângâie-mi obrazul și trezește-ma! Hai ! vezi farul? Va trece un timp pana acolo-mai mult, poate chiar cât ai zice viata unui om, dacă vremea e proasta, sau poate o copilărie, dacă îți pui o pila la divinitate- cine știe? Eu nu – cu siguranță. Cred ca dacă as ști, mi-ar fi mai la îndemână. Dacă as ști unde cade frunza, sa o prind în zbor, nu ar trebui sa ma mai aplec- as sta mereu sus cu mana ridicata- și? As amorți acolo și totul ar trece pe lângă mine, iar eu as rămâne cu frunzele căzute. Tastatura îmi cântă “ comptine d’ un autre ete”… aceleași note cu o gama când mai sus, când mai jos, nicicând acolo unde ii e locul. Ta-ta… ta-ta… ta-ta… tatatatata-tatata-tatatatata-tatata-tatatata… ta-ta-ta… și tot asa… ma pierd în ritm și adorm acolo. Ma rog sa visez frumos, îndeajuns încât atunci când ma voi trezi sa nu-mi arunc propriul tablou scris cu fire de aluminiu: verzi și turcoaz în margine- dacă nu mi-au ajuns culorile și pentru centru...?!?- L-am lăsat asa: crustat… hm!:) e ceea ce-l face deosebit , e mai interesant, mai palpitant- pana dai de capăt... și nu prea mai poți încropi nimic nou din decupajele astea mici crestate- și atunci? Atunci e momentul în care o lași balta și te duci sa vezi expoziția- ca pentru asta ești aici, în fond- nu pentru pânza de care te-ai împiedicat la intrare. Se zice ca “micile accidente” sunt cele care îți colorează viata și ii dau culoare, rost și importanta. Cică sunt curbele vieții-pe cât iei mai multe pe atât îți faci o alee mai șerpuită și pe atât ești mai câștigat- pentru ca asa ajungi sa cunoști necunoscutul, sa realizezi imposibilul, sa depășești interzisul. De ce?!? Pentru ca nu nu ai știut ce e necunoscut, ce e imposibil și ce e interzis- n-aveai de unde (tu ai luat curbe, n-ai avut un drum drept), asa ca le-ai făcut. Ti-ai făcut loc și ai gustat “accidentele”. Ei da! Si eu de ce ma tot abat de la drumul meu încolăcit și fug pe altul drept? NOI, oamenii, alegem calea ușoară- în ciuda faptului ca nu e a noastră – ne complicam, ne războim cu noi înșine…. Si pentru ce? Pt a merge în locul altcuiva, în drumul sau!și sunt tot mai multe sosele părăsite, goale… ha!:) as putea sa fac o harta a lor- ar ajuta celor ce vor s-o regăsească! Plec sa o desenez!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu