In pasi de vals

Am stat candva de vorba cu mine insami... eram dezamagita si mi-am spus atunci ca increderea si bunatatea, in viitor, vor fi doar pentru mine ; ca oamenii sunt prea ipocriti pentru a o primi. Nu o vor! nu stiu sa o foloseasca, nu stiu sa o primeasca asa- in starea ei neslefuita... am ajuns la concluzia ca drumul pe care merg e o franghie putreda legata de un capat si de celalat al unei prapastii si nu e nimeni si nimic de care sa te prinzi, nu e nici un popas si la capat- nu e cununa cu flori, nici coltul de paradis: e grota cu lei! prostii si ipocrizii la fiecare nod de franghie, imaginii false de chipuri angelice, si nobili cersatori... mi-am promis ca voi invata sa fiu rea si egoista, ca voi inceta cu altruismul, mi-am promis ca voi fi EU PENTRU MINE! Sarman suflet! Sarmane sentimente! nu pot sa le tin in frau, nu pot sa ma impotrivesc, nu pot sa le cenzurez, nu pot fi indiferenta! nu face parte din mine si nu mai vreau sa fiu privita in cioburi de sticla! Respir adanc si inima mi-e plina de cicatrici... ce vreti, ce urmariti? Vreau doar sa ud floarea vestejita, sa alung norii din fata soarelui, sa dau aripi lacustei, sa leg franghia celui cazut si sa-i intind o mana in pustiu. Sunt o mie de ganduri si totusi se-aude ecoul, e potop si totusi se aude primul strop de roua... Nu stiti ce-mi urla sufletul, cat tace si aduna... cum tremura launtric... e plin de cratere vulcanice secate si-n sfere cubice pluteste... eu nu inteleg cum poate fi un om condamnat, judecat fiind de nestiinta! si nu inteleg cum poate fi retezata tulpina un cactus ce abia infloreste, cum poti certa luna ca=ti lumineaza noaptea, cum poti arde padurile ca-ti daruiesc aerul de il respiri, cum poti strivi albina ca-ti produce miere, cum poti? Cum puteti fi atat de aspri, atat de cruzi si totusi pasivi? ... aruncati in grota... innot in nisip si respir dioxid, nu vad rasaritul si pasesc in labirinturi intunecate , in lanturi infinite, munti adanciti si orizonturi golite. Cant simfonii uitate unui public surd si pictez intrari celor ce nu stiu unde e iesire inca. Scriu pentru cei ce nu vad , si exist pentru cei ce nu s-au nascut inca... in zadar dansez cand voi nu-mi cunoasteti muzica!

A fost odata... si inca mai e? cum inca?!... gasesti resure...

Nici sa scriu nu mai pot, nici sa rad, sa respir, e caldura si e innabuseala inlauntrul meu... e totul uitat si totusi actual, e invalmasit si pierdut in dezordinea ordonata din bagajul trecutului. Respir totusi si ma intreb oare cum? si ma mir... nu! Nu ma mai mira nimic.. offf, e totul asa...de neinteles, nu e nimic aranjat, cuvintele sunt pierdute in litere nicicum aranjate, e un uragan al dictionarului, e un curcubeu usor ivit..:))...ha! pe naiba, nu e (ivit)! Auzi un cantec ce-ti reprezinta starea, scrii fara a avea un rost, un fir, o noima, camera se invarte si privesti in zadar la scrumul ramas, inhalezi tutun imbaxit si refaci, ca intr-un joc de noroc, carti trecute si decolorate de vreme, reusesti? NU! caci regulile jocului sunt pierdute, iar fara, nu poti sa refaci nimic! suferi si plangi ore in sir. Te miri ca sunt inca izvoare nesecate si surse de apa sarata pe care arsitza nu le-a atins...ei bine... atat! caci - intrerupta de sunetul interfonului, ma retrag in fotoliul verde, aprind o tigara si descriu povestea unei nimfe: " Sa-ti spun ce e defapt..." "A fost odata...curios ca inca mai e!..." [...]

Azi iar cersesc

Mi-e trupul bolnav si mintea-i e surata… astept o lumina, astept o ivire, o scanteie, o secunda din vesnicie- de iubire!!! Tacuta, stau cu fatza la ecran si degetele imi fug pe tastatura; gandul alearga… e un soi de jogging … si se blocheaza: ce vreau? ce-mi trebuie? Ma lupt ! Dar pentru ce? Nu e nimic asa cum am visat- sunt nerecunascatoare si nerabdatoare pt ca incet, incet toate se aseaza dar eu nu mai pot! Offf… nu mai vreau sa astept, vreau acum! Totul – selfish…hm! Nu ma mai recunosc… trec din oglinda in oglinda , incerc masti de care nici nu am crezut ca exista , imi acopar sufletul cu un zambet in incercarea de a-mi inveseli toata viata- incerc marea cu degetul …si e sarata, da! Prea sarata pana si pentru gustul meu.

Cersesc iubire , cad in genunchi si astept… ascult o melodie, lacrimi nu mai am , au secat izvoarele de tare mult! Oftez in gol si de sub stanci imi ridic privirea spre iesire… e o lumina acolo, e un gram de sperantza, se vede un pescarusJ vreau sa l prind, sa-i agatz o pana J… o imprumut si … pai… si atunci? Vai mie! Eu nici macar nu stiu cum sa o folosesc. Paradox de cuvinte insirate alegoric, catarg leganat… vai mie! Vai sufletului meu! Striga femeie! Urla! Lasa totul si traieste asa ca pana acum si asteapta in scari un strop de ploaie! Incearca o boaba de cafea, trage insetata din tigara , inchide fereastra si ridica barierele, si va veni! Ridica fruntea, hai sus! Traieste, spera, rade, gusta din viata asa cum te stiu si lasa in urma spinii si scamele mancate de molii!… da, ma asteapta un pahar de MD, tigara si monitorul cu PB! Apoi dans launtric, se monteaza o noua scena…

Sirag de ganduri

Pe-oceane si vai sirena se-aude si cantec de seara rasuna… canta frunzele-n negura si urla lupii a iubire.. contrast de foc si rapa seaca lasata-n cadere , fara aripi, fara vant… doar picaturi de roua cu soapte dulci uitate… rasuna un bucium din inima muntilor si vad pajisti intinse, paduri dezbracate si-un curcubeu golas, nascut parca ieri abia din ganduri marunte si crezuri nescrise… minti nestiutoare, sarmane fiinte! Gresesti si cauti scapare, cersesti iertare si utiti de tine, cauti mila si-ndurare, uiti ca esti om, lasi trufia si uiti de orgoliu… te injosesti , tulpina-ti se usca si petalele-ti cad; ramai o buruiana, o ruina,o poveste uitata, o mireasma nestiuta! Cant gresit o nota din trecut si trag o aripa de musca… sa zbor as vrea ,sa rad, sa plang, sa-mi strig eco-ul… sa spun sincer: simt ca traiesc! Gasesc un coltisor: cascade cristaline, urzici batrane, flori de liliac, bizoni in iarba si fluturi in stomacJ… e seara si e minunat … fantasticul patrunde prin panze- verde, negru, roz si galben… amestec de culori frivole si-o pata de cenusa; e cald si e rece, zambeste si suspine, vorbeste in tacere! Taci noapte si asculta zorii zilei, zareste apa marii, simte mireasma norilor de dimineatza, colinda codrii. Pe-o stea danseaza-un greier si canta o furnica, lunga cale inclesteza-o randunica... ramane calea necuprinsa si-o planeta descompusa…

Nouasprezece ani, unsprezece luni si doua zile

J…hmm… well, e bine! sunt aici, acolo unde mi-am dorit.  Ma gandesc , si revad - intr-o viteza neatinsa de om – nouasprezece ani, unsprezece luni si doua zile… si privesc… hmJL… si sunt mandra. Revad marginile increstate in culori vii si zambete plutind pe ape tulburi; si vad rasariturile de dupa furtuni ce pareau ca nu mai au puterea sa-si descopere fata; vad luna ce-ncalzeste noaptea si stelele ce-mi zambeau cand negrul incaperii ma adormea… si mereu, mereu m-am ridicat si mereu am pasit printre valuri, printre stanci, printre nori de ploaie…J important e ca am stiut sa ma feresc de ele( uneori) si am stiut cum sa le tin piept( alteori)… si privesc in jos- nu vad nimic… si privesc in sus- revad totulJ… ii spuneam ieri unei prietene: „ Don’t forget to let your heart opened for a smile and let your eyes stealing the sunshine’s light” si vis-a-vis de asta… pur si simplu sa nu uite sa zambeasca- din suflet- cu toata fiinta ei caci asta iti da putere, asta e un lucru infim de care ai nevoie ca sa simti ca traiesti … sa nu privesti in urma si sa te ingrozesti- mori de liliac si paduri de tepi, creste negre si tulpini seci…NU!... vine o zi, o seara un minut cand tu cu tine …cu fata mangaiata de puisorul tau de perna ( hmJL… poate chiar Lacrimel al Mariei)… torni un film … din amintiri- e chiar filmul vietii tale! Acum- vrei sa bucuri oamenii sau vrei sa-i ingrozesti, sa-i afunzi in agonia lor?... Atat e nevoie: lasa-ti sufletul sa zambeasca si universul lucreaza de la sine; atat, doar un zambet! J si invata sa te bucuri de lucruri marunte … unei flori, pt a supravietui ii e de ajuns o raza de lumina si cateva picaturi de roua, unui cactus nu-i sunt necesare nici macar acelea- doar sezonier- sa-si incarce bateriile… sa-i luam exemplul si sa ne incarcam din cand in cand cu cate un zambet.

Da! Am atatia ani cat aproape sa faca 20 si sunt multumita. Nu plang momente;e de cumpana cum nu plang nici atatea momente frumoase ce mi-au picat acum in gand… pacat! De ce? Ca nu-mi pot transcrie propria imagine acumJ…Reflectez… …visez la...mda!- that’s far to be real! Mă gândesc mereu la cum aş putea desprinde acest decor de p tablou pt. a-l transpune în realitate…

Stau în noapte la becul chior din hol , fumez o ţigara şi repictez tabloul…îmi revizuiesc drumul…e plin de spini şi e prea lung pt. o întindere de 19 ani, e prea încărcat – la o prima vedere nu are nici o linie fină, nici culori complementare- sunt îmbinate intr-un mod ciudat , lipsit de gust, lumina e obscura…uite, are mult roşu!...dar e înnegritL…în spate se distinge un copac…trei litere negre, o câmpie aurie, două lacrimi de roua albastră şi parcă ai jura că se aude un chicot… zăreşti şi o încăpere înţepenita…un pat şi-un nor îmbătrânit, mătase prăfuită,două petale de nu-mă-uita inundate într-o mare cristalină, şi auzi un glas blând şoptind cuvinte pe care nu le poţi descifra-partea asta e cea mai grea- încerci să vezi şi dincolo de aceste două imagini- nu reuşeşti…încerci din nou…nu poţi! E un kice, zici. Îţi spun eu: renunţă! E viaţa mea şi nu te prinde! Iţi spun eu …l-ai văzut şi nu ştii al cui e , e prima oară când priveşti:urât şi frumos, rău şi bine, tristeţe şi bucurie, ură şi dragoste, lacrimi şi zâmbete, moarte şi viaţă, în aceeaşi ramă, e prima oară când iţi permit…chiar şi o privire e prea mult pt. tine- deja iţi pui o mie de întrebări şi formulezi o sută de ipoteze – te-am schimbat deja- crezi că imposibilul e posibil- pt. o clipă doar; căci l-ai văzut cu ochii tăi şi totuşi rămâi pe gânduri…căci tu mă cunoşti( ai zice) şi l-ai văzut de atâtea ori, m-ai ajutat să-l pictez şi era o operă de artă, un vis a lui Van Gogh, un poem de Benedetti, un cântec de Serrat- era plin de viaţă,în culorii vii , emana căldură şi lumina încăperea, aducea zâmbete pe chipurile privitorilor,readucea speranţe crezute pierdute,deschidea căi spre culmi înalte…şi nu înţelegi nimic…să te luminez? E prima oară când îl priveşti din interior…şi totul se schimbă…se suprapun: Picaso şi-un pictor amator, Eminescu şi Bacovia,Vivaldi şi Parazitii…dar tu visează la zilele însorite şi câmpiile cu flori , la copiii inocenţi, la oamenii cinstiţi, la bunătate şi prosperitate…te las acum…somn uşor şi evită coşmarurile; n-aş vrea să strici un tablou!